Primele simptome, la orzul de toamnă, apar din prima decadă a lunii aprilie, iar la orzoaica de primăvară după 1-2 luni de la semănat. Primele frunze ale plantelor provenite din semințe infectate prezintă dungi gălbui, continui, paralele cu nervurile, extinzându-se de cele mai multe ori de la baza spre vârful limbului. Treptat petele se brunifică și se acoperă cu un puf cenușiu alcătuit din fructificațiile ciupercii, conidiofori și conidii. Țesuturile atacate se necrozează iar frunza moare. Cu ajutorul vântului, frunzele se sfâșie ușor și par destrămate. La nivelul frunzelor, boala urcă de la un etaj la altul, astfel încât, pe aceeași plantă pot fi întâlnite, la un moment dat toate formele de manifestare ale atacului; dacă pe frunzele bazale a apărut necroza, iar frunzele s-au sfâșiat și uscat, pe frunzele de la vârful plantei abia se zăresc striuri galbene. Plantele infectate rămân pitice. Frunzele stindard au adesea o culoare cafeniu deschis.
În mod frecvent, spicele plantelor infectate nu reușesc să iasă din burduf, ceea ce reprezintă un simptom specific pentru această boală. În timp ce unele spice rămân sterile ca urmare a atacului bolii, altele formează boabe slab dezvoltate și zbârcite (șiștave), ale căror pleve sunt de culoare brun cenușiu. Spicele plantelor infectate ies în evidență prin postura lor verticală în lan.
Boala se transmite prin miceliul ciupercii localizat în pericarp, acesta costituind sursa primară de infecție în primăvară; iar infecția secundară, prin conidii, este mai puțin importantă. Atacul este favorizat de de o umiditate ridicată a aerului și de temperaturi de 15-20°C.
Se recomandă semănatul în ultima perioadă a epocii optime și mai superficial la 2-3 cm adâncimea; evitarea excesului de îngrășăminte cu azot; folosirea soiurilor rezistente; folosirea de sămânță tratată; aplicarea de îngrășăminte foliare care conțin cupru și fier sunt cele mai eficiente în diminuarea frecvenței bolii; iar în vegetație tratamente cu fungicidele omologate în combaterea bolilor foliare ale cerealelor.
